Într-un sat ascuns între dealuri albe de zăpadă, Crăciunul venea mereu cu miros de fum din coșurile caselor și clinchet de râsete. Așa era la bunicii mei, într-o vreme când grijile păreau mai mici, iar iernile mai mari. De cum se așeza bruma groasă pe pământ, începeau pregătirile pentru Tăierea porcului, ziua aceea sfântă care aducea împreună familia, pregătind masa bogată și plină de bunătăți mult așteptate.

Era încă noapte când bunicul se ridica din pat, trosnind din oasele muncite și mototolind plapuma groasă și veche. Se apleca spre mine, șoptind parcă să nu mă trezească de tot: „Hai, măi băiete, că azi avem treabă mare! Tăiem porcul!”

Până să-mi dau seama ce-i cu zarva, bunica deja umbla cu șorțul apretat, scotea cu grijă oalele mari, iar unchiul își pregătea cuțitul cel mai bun, ascuțit de parcă urma să cioplească în stele.

Porcul, mândru și grăsun, stătea cuminte în coteț, neștiind ce urmează. „Ghiță, hai, că azi ești vedeta!” îi striga bunicul, râzând cu poftă. Și așa începea totul. Vecinii, înfundați în cojoace grele, se adunau pe lângă foc, aducând țuică fiartă și povești. Cât țineau discuțiile, eu și verii mei ne învârteam prin curte, făcând bulgări și râzând de motanul care încerca să fure o bucată de pâine din bucătăria de vară.

Când focul începea să trosnească mai tare, iar carnea era opărită și pârlită, curtea se umplea de un miros care, chiar și acum, mă duce cu gândul acasă. Bunica, cu mâinile roșii de frig, învârtea șoricul în mâini, zicând: „Hai, copii, că șoricul cald se mănâncă pe loc, altfel n-are haz!” Ne înghesuiam să prindem fiecare câte o bucățică, iar râsetele noastre se amestecau cu aburul care se ridica din troaca de lemn.

După-amiaza, când frigul se lăsa mai aspru, începuseră deja să prindă contur cârnații, toba și jumările. Bunica stătea la masa mare din bucătărie, cu făina presărată pe șorț, învârtind aluatul pentru cozonaci. De afară, bunicul striga către unchiul meu: „Măi Gheorghe, să nu uiți să pui condimentele cum trebuie! Toba aia să fie ca la mama acasă!”

Seara, când toate erau puse la locul lor, iar carnea proaspăt tranșată era gata să fie dusă în cămara rece, ne adunam cu toții în jurul mesei. În farfurii fumegau bucăți calde de carne, iar țuica bunicului trecea din mână în mână. Când bunica începea să povestească despre vremurile de demult, toți amuțeau. „Nu era Crăciun fără asta. Ne strângeam toată familia, și atunci nu mai conta nimic altceva. Doar râsetele, poveștile care se spuneau an de an și bucuria de a fi împreună.

Când închid ochii acum, parcă văd toată curtea în mirosul de lemn ars și aud zăngănitul farfuriilor de lut. Mi-e dor de bunicii mei, de copilăria fără griji și de Crăciunul care avea gust de șorici cald și pâine proaspătă. Și mi-e dor să râd cu poftă de bunicul care îmi spunea, cu o sclipire în ochi: „Ăsta e gustul copilăriei, să nu-l uiți niciodată, băiete!”

Astăzi, poate nu mai e la fel. Timpurile s-au schimbat, dar tradițiile rămân în sufletele noastre. La Casa Râmniceană, ne dorim să păstrăm vie această moștenire și să-ți aducem gustul autentic al sărbătorilor, direct pe masa ta. Fiecare bucată de carne poartă aroma copilăriei și respectul pentru tradițiile care ne-au unit familiile de-a lungul anilor.

Pentru ca masa de Crăciun să fie exact așa cum o știi: simplă, caldă, și plină de bucurie.